LUCRĂTORII DIN VIE

Pilda, prezentată în Matei cap.20, vs.1-16, este un răspuns la întrebarea pusă de Petru în Matei cap.19, vs.27, răspuns accentuat în Matei cap.19, vs.30, înfăţişează un adevăr cu care încheie expunerea și este în același timp o continuare pe alt plan a discuției cu tânărul bogat.

Isus introduce personaje, elemente spațiale, temporale și economice, astfel: Gospodarul, proprietarul, stăpânul, obiectul muncii-via-, piața, lucrătorii, ispravnicul, ziua de lucru și plata.

Gospodarul este cel care a făcut totul, în deplină complexitate și armonie pe toate planurile – a creat Paradisul și pe oameni, de aceea El are drepturi totale asupra întregului. El are un rol activ, suveran, determinant, controlează spațiul și timpul, angajează și plătește.

Via se identifică cu Pământul nostru, Terra cu toate utilitățile, cu toate elementele așezate într-o armonie care permite un trai decent, dar și cu frontierele sale. În Isaia 5,1-7 ni se vorbește, într-un limbaj poetic, încărcat de metafore, despre o vie fabuloasă. Acolo nu lipsește nimic, Dumnezeu a pus și un gard s-o păzească de intrarea celor nepoftiți și nedoriți, în primul rând de Satana. Înțelegem că ființăm într-o lume duală unde conviețuiesc binele și răul, pacea și conflictul. De aceea a ridicat un Turn de apărare, de supraveghere. Oamenii ca subiecți și obiect a acestei activități nu trăiesc în subteran, în catacombe. Turnul înseamnă și viziune, perspective, imaginație, cunoaștere, examinare în interiorul acestei lumi dar și dincolo de gard. Turnul este și un element de avertizare față de un dușman care există, un dușman al viei. Dușmanul nu se găsește doar în imaginația noastră, nu l-am creat noi, el urmărește să strice via, s-o sălbăticească, să lase să fie invadată de buruieni, de spini, de animale pentru a fi înăbușită și supusă dispariției. Dușmanul poate fi în noi, putem fi noi identificându-ne deplin cu acesta.

Aceasta vie seamănă cu Împărăția Cerurilor, pentru fiecare dintre noi, este cât Împărăția Cerurilor, este Împărăția Cerurilor. Încăpățânarea de a trai dincolo de gard  înseamnă ieșirea din Împărăția Cerurilor, rătăcirea în pustia care nu oferă nimic  decât suferință, lipsă de speranță și moarte. Și, în același timp, este un privilegiu uriaș să te plasezi în interiorul acestei Împărății, să fii în incinta sa, performanță pe care nu o poate, absolut nimeni, prin propriile forțe, să o realizeze.

Piața este o parte din lumea noastră în care ne naștem, creștem și murim, universul în care ne credem stăpâni, dar, în fapt, suntem sclavii propriilor neputințe.

Dumnezeu iese dis de dimineață, în zorii omenirii, de la începuturile sale, pe tot parcursul existenței societății omenești, de la răsărit și până la apus, fără pauze, fără uitare, fără neglijare și abandon, dar și pe durata vieții omului, de la naștere până la moarte și de la un capăt la altul al pământului. Este exprimată o continuitate ritmică, ineluctabilă precum mișcarea soarelui.

Aparițiile Gospodarului la ceasuri precise marchează etape în istoria omenirii și individului – în zori, la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și seara, al unsprezecelea. Între aceste jaloane ale timpului se întind perioade pe care le putem numi întreruperi, abandon, părăsire, retragere, neglijare din partea Lui Dumnezeu? În istoria omenirii și a evreilor cunoaștem timpuri teribile, de distrugeri sociale și naturale, de catastrofe care depășesc orice înțelegere și permanente drame individuale. Ce se întâmplă, din vina cui se produc aceste fenomene, suntem victimele unor forțe al căror program nu-l cunoaștem, nu-l înțelegem și nici schimba ?

Dumnezeu a poruncit, în Grădina Eden, primilor oameni să rămână, s-o păzească și să muncească în ea. A urmat alungarea din Paradis a celor care n-au respectat regulile, stabilirea undeva la răsărit, cu ochii pironiți spre Edenul pierdut în care accesul le-a fost strict interzis.

Dumnezeu i-a căutat pe oameni dis de dimineață, oamenii care s-au ascuns de fața Sa înmărmuriți într-o iluzie a falsei siguranțe. Pe evrei i-a căutat dis de dimineață, la ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea și în sfârșit, la timp de seară i-a cautat și pe ceilalți-neamurile. De ce atât de târziu au intrat neamurile în acest program ? Erau mulțumite și liniștite de ceea ce cunoșteau și trăiau sau imobilitatea spirituală era atât de puternică încât nu puteau depăși barierele artificiale dintre concepțiile fundamentale ale existenței ?

Dumnezeu caută pe fiecare individ – în copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate, bătrânețe, El este cel care iese, și din rațiunea că nimeni, dintre oameni, nu poate  să pornească în căutarea Sa și să reușească finalizarea cu succes a acestui demers fără propria Sa descoperire. Distanțele dintre Dumnezeu și om sunt incomensurabile, dar în același timp dorim ca ele să fie atât de ușor depășite.

Ne putem trece și petrece zilele în această piață așteptând în zadar să ni se ofere o slujbă și să așezăm eșecul în sarcina altcuiva, iar noi rămânând neconsolați și nefericiți în fața unei uși care se închide pentru eternitate.

Angajarea  o face, fără excepție, Gospodarul , regulile sunt stabilite de El, acestea însă pot fi cunoscute, înțelese și îndeplinite.

Oamenii aceștia, numiți interesant – lucrători– sunt în piață așteptând sa fie tocmiți, au nevoi imperioase pe care nu le pot rezolva altfel, piața este un univers propriu, material si spiritual, așezat la dispoziția noastră, în care intrăm și ieșim ne mișcăm și dispărem, în această piață nu avem repere clare, convingătoare- în fapt bâjbâim, sperăm, ne punem ținte personale a căror îndeplinirea nu ne rezolvă definitiv nevoile profunde, privim mereu spre un viitor pe care nu-l cunoaștem și nici stăpânim, dar suntem mereu potențiali lucrători sau trebuie să fim  lucrători. Sensul existenței este viciat dacă oamenii nu acceptă să fie lucrători  și nu se angajează în via Gospodarului. Isus personalizează această categorie de indivizi integrând-o în societatea tipic iudaică a anilor de călătorie prin pustie, comunitate umană originală, neobișnuită structurată în lucrători, închinători și luptători – lipseau conducătorii.

Piața, în sens economic, este un ansamblu complex de relații în care se fac schimburi de idei, de bunuri, de capital prin folosirea unui mijloc universal de echivalare – banii. În același timp este locul unde se comunică, iar bunurile sunt forme concrete de comunicare. Piața aceasta însă este singulară, originalitate dată de intervenția personală a Lui Dumnezeu, legăturile nu mai sunt între lucruri, așa cum se întâmplă în lumea afacerilor, fetișismul mărfurilor își pierde fața. În această piață găsim adevăratele și singurele relații utile, aici putem părăsi lumea iluziilor, poleiala efemeră a obiectelor moarte care ne satisfac necesități artificiale. Piața este cât viața oamenilor, îmbinarea dintre spațiu și timp, etapă care duce în două sensuri – spre vie sau spre dispariție. Unii trăiesc ca și cum piața n-ar exista, ca și cum n-ar avea viață, oamenii luând forma ciudată a obiectelor, când de fapt este unica piață în care Îl întâlnim pe Dumnezeu.

Lucrătorii au o relativă independență care constă în a ieși sau nu în piață. Ce știau acești lucrători despre Dumnezeu ? Care era interesul lor imediat și de perspectivă ?Ce așteptau ei în această piață ? Așteptarea lor era rațională, realizabilă, posibilă ? Ce știe vasul despre Olar ?

În mod cert noi toți știm că El este Stăpânul, Proprietarul, Cel pe care nu-l putem cuprinde în mărginirea noastră. În ciuda acestei extraordinare realități El iese și tratează cu noi, se  învoiește, intră cu noi într-o înțelegere care este bizară având în vedere tocmai diferențele uriașe între El si noi. Are nevoie de noi să ne acopere, în fapt, propriile nevoi și o face de pe poziții de egalitate neînțeleasă. Se stabilesc drepturi și obligații dar nu într-o reciprocitate perfectă, ofertele sunt bidirecționale. Lucrătorii oferă ceea ce au, pe ei înșiși cu timpul si abilitățile lor diferite. Gospodarul nu le pune condiții de performanță, nu-i angajează pe criterii de înzestrare, vârstă, sex, calificare, origine, stare socială, convingeri politice sau religioase, recomandări,etc. Ei trebuie să fie lucrători și să fie în  piață, să aștepte venirea Gospodarului care nu întârzie și a cărui nevoie de forță de muncă nu cunoaște limite determinate de crize, de prăbușiri de piețe, de schimbări de tehnologie, de mode, etc. Procesul  de diviziune al muncii este atât de extins, de cuprinzător și generos încât fiecare își găsește locul său de muncă, aceste posturi sunt infinite. Nu se pune problema șomajului, reducerii forței de muncă -nevoia de lucrători nu are frontiere. Lucrătorii  nu puteau fi acolo decât dis de dimineață, moment care coincide cu ieșirea Gospodarului, cu facerea acestei lumi. Acești lucrători nu puteau fi în piața lumii decât în lumina zilei, apoi dispăreau. Sunt doar două stări capitale: să fim în piață sau în vie.A treia stare se pierde în noapte, în întunericul pe care nu-l înțelegem, nu-l putem evita prin propriile străduințe dar îl putem alege spre nenorocirea proprie.

Totdeauna sunt lucrători în piață, ei sunt împinși de o necesitate asupra căreia Isus nu insistă. În schimbul muncii El le oferă preţul pe o zi și îi trimite în vie. De ce nu pe oră, săptămână, lună sau an ? Doar atât preţul, pe o zi. Dumnezeu măsoară timpul în zi, o seara si o dimineață, pentru că viața omului esta ca o zi, o singură zi, ultima zi. Și viața omului valorează cât o zi, un preț uriaş pe care nu-1 poate oferi nimeni altcineva și niciodată decât numai Dumnezeu, Stăpânul absolut al realităţii pe care n-o putem înţelege și nici cuprinde. Preţul acesta bizar este în fapt cât viața omului.

În ziua în care veți mânca veți muri – a spus Dumnezeu și cuvintele Sale au tăria Universului. Și omul a murit într-o zi, cei peste nouă sute de ani dar mai puţin decât o mie n-au făcut niciodată mai mult decât o zi, o singură zi. Pentru contravaloarea forţei de muncă se impune lucrul până seara, fără excepție, nu contează momentul de început al activităţii în vie, hotărâtor constituie rămânerea până la căderea serii personale.

Dar perioada cuprinsă între dis de dimineaţă și seară acoperă doar o jumătate de zi măsurată potrivit formulei stabilite de Dumnezeu. De ce se plăteşte un asemenea preț, de ce generozitatea este atât de mare, de ce în această valoare se ascunde un timp fără limite? Pentru o jumătate de zi de lucru Dumnezeu răscumpără o viață și acordă un bonus de încă o mie de ani care se poate identifica cu mileniul reluat de profeţii Vechiului Testament dar și de apostolii Noului Testament.

Dumnezeu se tocmeşte doar cu cei care ies dis de dimineață -ei sunt evreii care au făcut mult, în sens omenesc, și au primit mult. Apostolul Pavel afirmă că ei sunt mari și continuă să fie mari, să aibă o contribuţie uriaşă și neegalată la patrimoniul ştiinţific și cultural al omenirii. Această formidabilă înzestrare vine din contactul neobişnuit dintre ei și Dumnezeu. În acest proces complex al învoielii s-au pus bazele Legămintelor cu porunci, legi, randuieli, ritualuri, o relaţie stabilă, complicată, insolită și inedită materializată în timp și spaţiu. Învoiala este dincolo de un contract ordinar, ea atinge valoarea unui testament stabilit între un Părinte și copilul său. În afara primului grup, toți ceilalţi nu mai primesc alte sfaturi, indicații, condiții, reguli decât să intre în vie și în schimbul acestui lucru li se comunică ce au de primit. Rezultă faptul că aceştia din urma trebuie să urmeze regulamentele incredințate celorlalţi de către Gospodar. Legile, poruncile, etc. într-un cuvânt modul de lucru, nu le inventau ei, nu le impuneau ei ci trebuiau să le urmeze pe cele primite de evrei în procesul învoielii. Două lucruri nu le făceau evreii angajarea și răsplata.

În acest început de zi s-a stabilit și prețul – parte foarte însemnată a învoielii și drept urmare au fost trimişi în vie. Ce aveau de făcut lucrătorii? Isus nu ne spune explicit – primul mare pas este trimiterea lor în această lume. Dumnezeu iese ca lucrătorii să aibă acces înăuntrul acestei împărății. Via, strugurii, vinul sunt elemente importante ale Scripturii, iar prezența lor este legată de evenimente marcante ale omenirii și istoriei mântuirii. Au fost voci care au sugerat chiar că Pomul cunoştinţei binelui si răului a fost vița de vie. Dacă asociem această parabolă cu versetele 1-7 din Isaia cap. 5, înţelegem că lucrătorii trebuiau s-o lucreze și s-o păzească. În mare parte această realitate se identifică în cutia neagră -blackbox- din cibernetică. Nu știm niciodată cu precizie ce se întâmplă în această cutie, dar intră ceva și iese altceva în urma unor procese pe care le ignorăm mai mult sau mai puţin conştienţi.

La intervalele stabilite Gospodarul vine, trece prin piaţă, găseşte alți lucrători stând fără lucru pe care îi trimite în vie, fără învoieli, actul de voinţă fiind unilateral – duceți-vă și voi în via mea și vă voi da ce va fi cu dreptul. Ce înseamnă să fim fără lucru? Constatarea pe care o face Gospodarul ne conduce la concluzia irefutabilă că oricine nu lucrează în via Lui Dumnezeu este fără lucru. Isus ne transmite faptul că nu există altă vie, prezența acesteia este absolută, sunt două lumi net separate, distincte fără posibilitatea de confuzie. Cât sunt lumile de departe tot așa de mare este distanța dintre Gospodar și lucrători. A ieşit iarăși « pe la ceasul al şaselea » și « al nouălea și a făcut la fel », ne spune Isus într-o curgere a vremii pe care n-o poate opri nimeni tot așa cum nimeni nu poate opri venirea Gospodarului. Forța speranţei este fără margini, nu există decât o singură piaţă și o singură vie, un singur Gospodar și un singur Ispravnic. Seara vine repede și întunericul să ne găsească înarmați cu preţul zilei sa-l putem traversa fără griji și fără dificultăţi.

« Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă și le-a zis – de ce staţi aici toată ziua fără lucru ? » Ei au răspuns » Pentru că nu ne-a tocmit nimeni » Întrebarea Gospodarului conţine un reproş clar și pune în evidență timpul vieţii risipit condamnabil – ei se găseau aproape de apusul zilei, de venirea serii « când nu se mai poate face nimic », ardeau clipele dăruite de altcineva și totul era pe sfârșite. În acelaşi timp răspunsul lor ascunde o tristeţe imensă. Suntem noi atât de singuri, atât de neajutoraţi ?

Isus subliniază faptul copleşitor că singura legătură adevărată pe care o aşteptăm și pe care o avem este aceea pe care ne-o oferă Dumnezeu, altfel ne găsim într-un pustiu total în care nu ne caută nimeni, nu ne găseşte nimeni și nu ne tocmeşte nimeni.

« Duceți-vă și voi în via Mea și veți primi ce va fi drept ». Isus repetă faptul că toți aceşti lucrători au disponibilitatea să muncească, de aceea vin și stau în piață. În acelaşi timp ni se spune că două sunt marile realităţi în afara personajelor, piața și via, pe care n-ar trebui să le neglijeze nimeni, ele sunt obiective, dincolo de noi. Oamenii însă le pot ignora prin ascunderea într-un alt univers din care nu există ieșire. Dacă nu venim în piaţă nu putem intra nici în vie.

Cel numit să facă plata este Ispravnicul, el  nu angajează, nu stabileşte programul de lucru și nici mărimea salariului. De ce Dumnezeu porunceşte Ispravnicului să-i plătească mai întâi pe cei angajaţi ultimii? Aceștia au fost cei mai zeloși, cei mai dăruiți, poate cei mai proaspeți, cei mai odihniţi dar și cei mai trişti, cei mai nefericiţi ? Răsplata pe care o dă Dumnezeu nu este condiţionată de ceilalți, nu depinde de efortul celorlalți, deşi angajarea se face în grup plata se realizează individual. Nu putem reproşa nimănui poziţia pe care o ocupăm în viață, ea este hotărâtă de noi. »Ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care n-o poate închide nimeni ». Și la întrebarea omului care își caută sensul existenței în fața legii – din romanul Procesul scris de Franz Kafka : »Stau de atâta timp aici, în fața acestei uși (în această lume) și n-a mai venit nimeni, de ce oare ? » i se răspunde « Pentru că ușa aceasta este numai a ta. Acum plec și o închid »

Primii angajați încep să cârtească împotriva Gospodarului, el i-a angajat, cu ei s-a învoit, cu ei s-au stabilit toate detaliile și înțelegem faptul că această plată este vizibilă, este cunoscută, este măsurată.Dumnezeu nu are secrete față de noi oamenii pentru că El controlează toată acţiunea și știe exact și anticipat tot rezultatul muncii lucrătorilor. Ordinea în care se face plata nu este singura ciudăţenie. Plata egală a lucrătorilor pentru o cantitate de muncă diferită este un alt paradox în raport cu criteriile omenești. Isus ne atrage atenţia că este vorba de o altă lume, diferită de cea a oamenilor în care realităţile au o alta valență, o alta însemnătate, o altă consecinţă. Reacţia evreilor este tipic omenească – cine munceşte mult trebuie să primească mult, consideră ei.

Ca să înţelegem aceste paradoxuri trebuie să revenim la mărimea preţului plătit pentru acea zi de munca. Trebuie de asemenea, să pornim și de la întrebarea pusă de Isus « Ce poate să dea omul în schimbul vieţii sale? », mai exact cât de mare, cât de scumpă este viața omului, cât trebuie plătit pentru salvarea ei? Există, în această aserțiune, o trimitere la posibilitatea, la putinţa sau neputinţa de a face un anumit lucru.Când putem să realizăm ceva este simplu și clar, când cu ceea ce avem putem dobândi o realitate, lucrurile sunt evidente. Dar atunci când nu suntem în stare să achităm pentru ceea ce avem nevoie înțelegem că preţul în discuţie este uriaș. Ei bine preţul vieţii nu poate fi plătit niciodată deplin de om, este o imposibilitate intrinsecă, legică, obiectivă. Și atunci, dacă mărimea preţului este imposibil de realizat, rezultă că eforturile în acest sens nu mai sunt comparabile, evaluabile, măsurabile. În acelaşi timp ni se transmite clar faptul că mărimea preţului nu trebuie niciodată să ne descurajeze, omul este obligat să facă ceea ce poate, în caz contrar se plasează în situaţia tristă de a pierde totul. Nu oamenii sunt cei care măsoară lucrurile, care apreciază, care califică, competențele lor sunt cu totul altele. De aceea Isus ne vorbeşte de faptul că Gospodarul plătește, fără excepție, același  preț indiferent de durata timpului de lucru. Înţelegem că cel mai important rămâne, în această ecuaţie ciudată, ca lucrătorii să încheie ziua de lucru în vie și cel mai puţin de dorit rămâne faptul ca lucrătorii să părăsească via înainte de apusul soarelui, sau să nu intre niciodată în ea. Unii trec prin piaţă dar refuză angajarea, alții nu știu că există o piață, alţii intră în vie și obosesc înainte de terminarea zilei, alții finalizează viața în via Gospodarului, aceștia din urma fiind cei mai câştigaţi. Decisiv rămâne nu începutul muncii în vie ci momentul încetării lucrului. Dumnezeu impune ca apusul existenței, pe acest pământ, să ne găsească în via Sa.

Pilda se termină într-un optimism copleșitor, în ciuda comentariilor exprimate de primii angajaţi, lucrătorii au primit un preț excelent, îndestulător, suficient, palpabil, convingător, potrivit nevoilor esențiale, absolute, nevoi egalizate la mărimea vieţii. Aceşti lucrători au primit exact ceea ce le lipsea și ceea ce nimeni altcineva nu le putea da. Generozitatea lui Dumnezeu nu are egal.

Sibiu, 2009 Mihai Florea

You can leave a response, or trackback from your own site.